Despărţire

Ştiam că în ziua aceea trebuia sa plec. Adevărul devenise mai mare decât toate lucrurile frumoase care ne legaseră pe durata verii. Beţia se consumase şi nu mai mirosea a apă sărată de mare şi a soare, ci doar a alcool ieftin. Realitatea bătea viitorul frumos pe care îl planificasem împreună.

Ştiam, aşadar, că sosise timpul să plec. L-am pregătit pentru serviciu, l-am sărutat la plecare şi apoi mi-am făcut o cafea tare. M-am plimbat prin apartament, amintindu-mi tot felul de lucruri. Am fumat o ţigară pe geamul din bucătărie şi mi-am luat la revedere de la pisica vecinilor, care ne vizita deseori.

Apoi mi-am făcut un duş şi mi-am sters de pe corp urmele sărutărilor lui. M-am privit în oglinda din baie şi nu m-am regăsit pe mine, cea care în urmă cu nişte luni păşea pentru prima dată în casa asta şi în viaţa lui. Aveam sufletul făcut bucăţi si trebuia să le strâng înainte să bată vântul şi să le împrăştie în toate părţile.

Ar fi fost un moment numai bun ca să plâng, insă, în loc de asta, am ales să îmi fac un machiaj demn de revistele de modă şi să zâmbesc forţat. M-am îmbrăcat şi mi-am strâns lucrurile ca şi când aş fi plecat în vacanţă, deşi adevărul era că vacanţa mea tocmai se termina. Am lăsat toate lucrurile în ordine, ca şi când nici n-aş fi trecut vreodată pe acolo.

789f6e88d81254b3797e6b86449343c1

Nu i-am scris niciun bileţel de despărţire şi am avut grijă să nu-i las niciun obiect care să-i amintească de mine. În drum spre casă am sters din telefon tot ce îmi amintea de el. Zilele următoare mi-am luat propria pisică şi am învăţat să iubesc toamna.

Advertisements

Despre mine şi puţin despre el

Despre mine.

Trec printr-o perioadă ciudată, dar extrem de frumoasă. Nu ştiu dacă e din cauza toamnei sau încep eu să mă maturizez, însă de ceva vreme mă concentrez numai pe lucrurile cu adevărat importante. Aveam restanţe serioase la capitolul timp petrecut cu fratele meu, cu familia în general. Am recuperat destul weekendul acesta, când a fost ziua de nume a fratelui meu. A fost frumos, a fost cu oameni dragi alături, a fost ca atunci când eram eu de vârsta lui. M-am reapucat şi de scris, o sa observaţi asta în perioada următoare, numai să îmi fac timp să scriu totul pe calculator, căci sunt incapabilă să scriu ceva coerent dacă nu am în mână un pix şi o foaie.

A trecut o lună de când am început facultatea. Deja încep să mă gândesc la licenţă. Am promis că o termin până la finalul anului, adică într-o lună şi jumătate. Toată lumea îmi spune că nu o să reuşesc, dar asta nu face decât să mă ambiţioneze şi mai mult. O să fie greu, sunt conştientă de asta. Când încep să mă panichez îmi aduc aminte că sky is the limit şi că am viaţa pe care eu singură mi-am ales-o. Mă bucur că n-am ascultat de nimeni şi că nu am ajuns studentă la Farmacie. Da, uneori e bine să nu îţi asculţi părinţii. 🙂

Mi se pare că am îmbătrânit puţin. Sau poate doar mi-am schimbat priorităţile. Cert e că nu mai rezist o noapte întreagă prin cluburi, nu îmi mai pierd timpul făcând lucruri care nu mă ajută să mă dezvolt în vreun fel şi nu mai am chef de discuţii banale la cafea. Cred că am devenit mai egoistă şi am învăţat să apreciez somnul (şi) mai mult. Privind în urmă, pe cuvânt că nu ştiu cum rezistam anii trecuţi cu doar 4 ore dormite pe noapte. Acum nu mai e chiar atât de simplu. Ah, nu-mi place să recunosc, dar m-am şi îngrăşat. Aşa că sunt la dietă. E a doua zi fără dulciuri şi nu mă plâng deloc. Beau multe ceaiuri, mănanc fructe şi salate. Sunt innebunită după ceaiul verde de la Arizona, aş trăi numai cu el. Nu renunţ la cafea şi nici nu întenţionez să o fac vreodată, in schimb fac sport în fiecare zi. Nu merg la sală şi sufăr din cauza asta, pentru că mă motivează extrem de mult să îi văd pe alţii cum se chinuie, insă lucrez acasă, sub stricta supraveghere a fratelui.

Nu ştiu cât o să mă ţin de programul asta, dar am ambiţie să reuşesc. Când simt că aş mânca ceva dulce, intru pe Pinterest si mă uit la rochii pentru revelion. Credeţi-mă că nu există motivaţie mai mare ca asta!

Despre el.

În fiecare an fac ceva special de ziua lui. Nu pentru el, ci pentru mine. Fie că îmi schimb culoarea părului, fie că îmi cumpăr ceva sau merg într-un loc în care n-am mai fost, ziua asta e cumva specială şi pentru mine. Azi n-am apucat să fac nimic şi nici nu mai am prea mult timp la dispoziţie. Poate mă apuc să scriu măcar câteva rânduri la licenţă. Sau măcar fac un document pe care îl denumesc Licenţă şi îmi scriu numele şi titlul lucrării.

Am zis că scriu despre el şi aberez tot despre mine. Şi tot eu sunt aia care îi spune mereu că e egoist. Da, azi a fost ziua lui, a schimbat prefixul. S-a făcut copilul mare, vorba maicămii. Mai devreme ne-am uitat la poze de când eram mai mici. Am râs mult de părul lui rebel şi de faţa mea pufoasă. Nu ştiu când au trecut toţi anii ăştia, nu mai ştim nici măcar de cât timp ne cunoaştem, ştiu doar că am fost acolo unul pentru altul necondiţionat. Ştiu că fără el n-aş fi reuşit să fac nici măcar jumătate din lucrurile pe care le-am făcut. Ştiu că în unele momente a fost singurul care m-a înţeles şi care mi-a dat putere să lupt. Singurul care mi-a adunat bucăţile de suflet şi mi le-a pus la loc de atâtea ori. Şi n-a plecat niciodată, a rămas lângă mine chiar şi atunci când eu aş fi vrut să plec.

În atâţia ani în care ne-am încăpăţânat să nu plecăm unul de lângă altul, nu ne-am certat decât o singură dată, dintr-o prostie pe care tot noi am creat-o, atunci când am crezut că cei din jur ştiu ce e mai bine pentru noi. Nu am vorbit 3 zile, până am cedat eu. Au fost cele mai urâte 3 zile din viaţa mea, mai urâte decât toate zilele în care era nevoit sa îmi ştergă lacrimile şi să asculte aceeaşi poveste la infinit.

Îi sunt recunoscătoare pentru multe lucruri. Îi sunt recunoscătoare şi lui Dumnezeu că mi-a dat un om pe care pot să-l sun la orice oră doar ca să îi spun că am văzut un film lacrimogen şi că plâng fără motiv de 2 ore. Îi mulţumesc că mă suportă de atâta timp, ca uneori îmi e mai apropiat decât îmi sunt cele mai bune prietene, că priorităţile mele au devenit şi priorităţile lui şi că a renunţat de atâtea ori la el ca să îmi fie mie bine.

Despre el sunt multe dintre textele publicate aici. Şi mai multe sunt cele pe care i le-am citit doar lui sau cele pe care încă nu i le-am dat să le citească. Întotdeauna mi-a fost greu să definesc tipul de relaţie pe care îl avem, aşa că prefer să spun că e Mihai al meu, Mihai al sufletului meu.

Ce n-aş vrea să ştie bărbatul meu despre mine

Bărbatul meu ar trebui să ştie, înainte de toate, că e foarte norocos. Nu (neapărat) pentru că mă are pe mine, ci pentru că îl feresc de toate acţiunile mele de femeie în devenire. Nu pentru că mă aranjez pentru el, că n-aş recunoaşte asta nici în ruptul capului, ci pentru că îl ţin departe de toate aceste procedee la care recurg ca să arat bine pentru mine, desigur. 🙂

blog

Aşadar, aş face totul că să îl privez pe bărbatul meu de imaginea mea cu castraveţi pe faţă. Da, fac asta şi vă recomand şi vouă. L-aş ţine departe de tot ce înseamnă măşţi de faţă, extrageri de puncte negre şi alte tratamente dubioase. L-as priva de orice formă de defilare prin casă cu vopseaua în păr. Privarea de mirosul vopselei e bonus. Tot aici intră şi sesiunile de epilat şi pensat.

N-aş vrea să mă vadă cum arăt după ce tai ceapa sau după ce bag murături. Da, mai nou fac şi asta. #imgonnabeagoodwife Şi parcă n-aş vrea să mă vadă nici când mă uit la vreun film lacrimogen pe care l-am mai văzut de atâtea ori şi umplu un morman de şerveţele cu lacrimi şi alte lichide, căci da, şi femeilor le curge nasul. Cu toată părerea de rău, şi pijamaua cu Hello Kitty as sta ascunsă într-un sertar când ar veni el în vizită.

L-aş lua cu mine la cumpărături de pantofi doar dacă ar fi neapărată nevoie. Nu de alta dar nu sunt chiar cea mai simpatică persoană când nu îmi gasesc ceva de încălţat. Nu l-aş invita la ieşirile mele cu fetele decât dacă ar insista. L-aş ţine departe de orice urmă de barfă muierească, de discuţiile noastre despre actorii din filme şi de flirturile nevinovate cu barmanul. Mi-ar plăcea să înţeleagă să fie suficient de inteligent încât să profite de momentele astea şi să iasă cu băieţii ca să vorbească despre fundul tipei din reclama la margarină, bineînţeles, fără ca eu să fiu de faţă.

Aş prefera să îl ţin departe de toate astea nu din egoism, ci pentru că aş vrea ca bărbatul meu să mă vadă mereu aşa cum eram când s-a îndrăgostit de mine. Şi atunci sigur nu aveam castraveţi pe ochi. 🙂

Oameni

Sunt oameni cu care vorbeşti rar. Şi atunci când vorbeşti e întâmplător. Nu le duci dorul şi nu-i suni doar ca să vezi ce mai fac. Insă uneori se întâmplă să fie acolo, la locul şi mai ales la momentul potrivit. Şi atunci îţi iau sufletul în palme şi îşi şterg lacrimile de pe obraji. Şi te strâng în braţe atât de tare încât simţi cum se sfărâmă toate zidurile pe care le-ai construit atent în jurul sufletului tău. Privesc înăuntru şi nu judecă, ci mângâie şi vindecă. Şi pentru câteva minute, se transformă în cele mai importante si mai minunate fiinţe de pe Pâmânt.

large

Poate nu discuţiile zilnice şi cafelele băute impreună sunt cele care contează, ci acele câteva clipe în care din tine se aude un urlet disperat şi-ai smulge carne din tine dacă ai ştii că o să vină un moment în care să poţi să spui “Sunt bine”. Acele clipe în care te îneci în propriul venin şi cineva îţi întinde o mână.

Poate despre asta e viaţa, despre mâini întinse, îmbrăţişări care fac mai bine decât orice antibiotic şi speranţa că o să vină o zi când “O să fie bine!”.

La jumătatea facultății

Semestrul încă nu s-a terminat, mai am câteva examene care mă despart de vacanță. Despre experiențele mele din FCRP am mai scris de-a lungul timpul. Față de primul an, acum sunt student cu job, așa că semestrul acesta a fost puțin diferit.

Mi-a prins bine că am început să lucrez din vară, am avut timp să mă obișnuiesc cu programul, așa că primele săptămâni de facultate au trecut lejer. Pe măsură ce a trecut timpul, am început să nu mai privesc facultatea cu atâta interes sau cu entuziasmul pe care l-am avut în anul întâi. Sau, mai bine zis, am devenit selectivă în privința felului în care îmi petrec timpul. Neavând suficientă energie ca să le fac pe toate și fiind totuși la vârsta studenției (adică amatoare de câte o petrecere, de câte un film, de cate o escapadă la munte), a trebuit să aleg între a sta seara la curs care sau a ieși în oraș și între a merge dimineața la seminar sau a mai fura două ore de somn. Înțelegeți voi ce am ales de cele mai multe ori. 🙂

Trecând peste asta, încă îmi place FCRP-ul. Încă sunt de părere că am făcut alegerea corectă pentru mine. După 3 semestre în facultatea asta, cred că îi știu deja o mare parte din punctele slabe. Secretarele se tratează cu vorbe frumoase, iar remediul pentru frigul din Polizu și Victoriei se numește stat acasă la căldură. Despre “ce ieși după FCRP” nu cred că-s multe de spus. Cum am scris și alte dăți, după FCRP ieși cu o diplomă… și cam atât. Mai ieși și cu o listă imensă de cărți pe care teoretic le-ai citit pentru seminarii, dar asta e discutabil. Ce ajungi să faci după FCRP depinde doar de tine.

Altă noutate al acestui an e că am devenit membră a CeCOP. Pe pagina de Facebook găsiți anunțuri de intershipuri și joburi. Și ca să dau din casă până la capat, recrutăm oameni pentru departamentele de HR și Vânzări. Hai, repejor mail cu CV atașat la cecop@snspa.ro!

Despre toate privirile lui

Aș putea spune că știu multe despre el, aș putea spune că îl cunosc bine.

Știu cum îi arată fața dimineața, știu cum îi stă părul ciufulit. Știu cât poartă la cămașă și cum își bea cafeaua. Știu cum îi trec zilele. Îi știu visurile. Îi știu motivațiile, atuurile și limitările.

Îi știu mai ales privirile. Pe astea chiar că i le știu pe toate. Pe aceea de om măcinat de griji i-o văd destul de des în ultima vreme. Pe aceea de om îmcrezător și hotărât i-o admir cel mai des. Acum zâmbește, și-a dat seama că despre el scriu. Are privirea aceea de știam eu că despre mine e vorba. Până acum a avut privirea pe care o are atunci când are nevoie de privirea mea aprobatoare care să-i confirme că toate lucrurile sunt așa cum ar trebui să fie. Se încruntă ușor, dar sfârșește zâmbind, realizează că am dreptate și de data asta.

Mai are multe priviri. Pe aceea de am încredere că te descurci, dar sunt prin preajmă dacă ai nevoie de mine o primesc rareori. E un fel de antibiotic puternic pentru situațiile  în care medicamentul obișnuit nu are efectul așteptat. Cred că o apreciez atât de mult tocmai pentru că o primesc rar. Mai e privirea aceea de să nu crezi ce-ți spune gura mea. Asta mă distrează teribil, de cele mai multe ori e însoțită de bâlbe și contradicții. Pe aceea de copil care mai vrea ciocolată mi-o afișează cel mai des. E preferata mea, îmi permite să fiu răutăcioasă.

Citind toate astea, poate sunteți tentați să spuneți că îl cunosc bine. Nu, adecărul e că nu asta înseamnă să cunoști un om. Poate îi cunosc bucăți de suflet mai bine decât și le cunoaște el, dar în rest e beznă. Nu-i cunosc temerile, fricile, suferințele care l-au marcat de-a lungul timpului, nu-i știu adevărata părere despre el și nici pe cea despre mine. Nu știu nici măcar dacă a continuat să citească sau s-a mulțumit să știe că am scris încă o dată despre el.

M-a lăsat să-l cunosc fix atât cât să-l admir și probabil are motivele lui. Poate la o radiografie mai atentă a sufletului său n-aș găsi multe lucruri care să-mi placă.

Despre o seară de vineri petrecută acasă

Îmi făcusem un obicei din a îmi petrece nopțile de vineri în oraș. Un soi de obicei la care renunț destul de greu. Însă aseară nu prea aveam chef să ies și să mă zbânțui ca de obicei, aș fi vrut să stau acasă și să citesc o carte pe care mi-am dorit din tot sufletul să pun mâna. E vorba de Ce ne spunem când nu ne vorbim, a lui Chris Simion. Pentru cine nu știe, Chris Simion e româncă și când nu scrie, își petrece timpul regizând spectacole de teatru, ca de exemplu Dragostea durează 3 ani sau Maitreyi. Da, sunt piesele alea ale căror afișe le studiem dimineața la metrou.

0765cdb0e3404bd25353497bdd5a645f

Revin. Eram la masă și în trecere am zis că s-ar putea ca în seara asta să rămân acasă. Din partea alor mei nici o reacție, insă puiul de om care mi-e frate m-a luat de mână și a zis: Înseamnă că în seara asta ai timp să stai și cu mine? Mi s-a înmuiat sufletul, m-a cuprins o stare de vinovăție gândindu-mă la toate acele seri în care mă ruga să mai petrecem timp împreună, iar eu îl refuzam fiind prea ocupată cu ale mele. Haide, mi-e dor de tine, a adăugat înainte să apuc să spun ceva.

Nu mai e nevoie să spun că am rămas acasă. Drept recompensă s-a oferit să îmi citească primele pagini din cartea lui Chris Simion. Am lăsat-o deoparte când am ajuns la pagina cu Numai un copil ar putea crede că Moș Crăciun există. Avem păreri diferite în privința asta. Așa că am trecut la poezii, care s-au transformat rapid într-un moment de Stand-up Comedy. A  început meciul, însă fratele meu a zis că eu sunt mai importantă și că România o să piardă oricum. Am stat și am povestit până a venit Moș Ene pe la gene.

Dimineață, puiul de om care mi-e frate dormea lângă mine. Am stat și l-am privit minute în șir. La un moment dat a deschis ochii și a zis Hai să mai dormim puțin, n-am mai dormit de mult cu tine. Se poate să simți mai multă fericire?

Acum eu îmi beau cafeaua în pat, iar el își face temele. Încă nu știe, dar ziua de azi îi este dedicată tot lui. Mai târziu ieșim să ne plimbăm.

Sunt un om norocos.