Gânduri la o ceaşcă de cafea

M-am trezit cu puţin timp în urmă. Îmi permit să îmi iau câteva clipe doar pentru mine înainte să mă apuc de treburile obişnuite. Am o cană mare de cafea şi multe eugenii împrăştiate prin pat. Bonus, am un pulover pufos cu un Mickey Mouse pe el. E una din zilele alea în care simt nevoia să mai petrec puţin timp cu mine înainte să mă încumet să părăsesc liniştea şi căldura camerei mele.

Da, sunt sentimentală şi aşa am fost toată săptămâna. Mi se pare că în ultima vreme viaţa se tot încăpăţâneze să îmi dea lecţii la tot pasul, să mă facă să apreciez tot mai mult ceea ce am şi să încetez să mai alerg după lucruri de care cred eu că aş avea nevoie. Şi pe cuvânt că viaţa are mereu dreptate în privinţa nevoilor mele, iar eu nu pot decât să mă minunez de fiecare dată când realizez asta.

Totul a început luni, la concertul Larei Fabian. Vă daţi seama că eu am avut ochii în lacrimi mai ceva ca toate doamnele care au de câteva ori vârsta mea. Mihai m-a lăsat să plâng liniştită, omul ăsta îmi întelege plânsul mai bine decât oricine, dar tot nu s-a putut abţine şi mi-a dat titlul de Smiorcăită. Acelaşi Mihai care, deşi n-o să recunoască vreodată, a fost foarte impresionat de concert şi care refuza să iasă din sală fără să asculte Caruso. Din fericite a fost exact melodia de final şi n-am fost nevoiţi să o alergăm pe Lara ca să îi cânte lui special. :))

Ieri a fost o zi neobişnuită. A fost şi toamnă şi iarnă, într-o perioadă în care eu incă aveam vara în suflet. Am plecat de acasă foarte de dimineaţă, pe un frig teribil, dar cu speranţa că soarele va apărea şi el odată ce voi ajunge la mare. Bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa. La Mangalia ploua şi bătea vântul mai tare decât in Bucureşti. Am dat o fugă pe faleză şi am făcut câteva poze. E ceva special la o mare agitată, mie mi-a liniştit sufletul.

Marea parte a zilei am petrecut-o într-un spital. Am revăzut un prieten drag, am ascultat poveştile unor oameni necunoscuţi şi am încercat din tot sufletul să nu încep să plang. Am fost impresionată de dorinţa lor de a fi sănătoşi, de a avea o viaţă normală şi am cedat când am fost întrebată cum e să îţi poţi folosi ambele picioare. Pur şi simplu nu mai aveam voce, nu mai aveam cuvinte, nu mai aveam nimic în afară de recunoştinţă pentru că eu mă bucur de lucrul asta banal, căruia nici nu îi mai dau importanţă, dar care pentru alţii e tot ce îşi doresc.

Când m-am întors in Bucureşti era iarnă în toată regula, deşi nu lipsisem decât o zi. Şi acum ma uit pe fereastră şi parcă nu e real. Pe pervazul de la geam am o vază cu flori de toamnă. Pe cealaltă parte a geamului e zăpadă.

Am decis că iarna asta nu mă mai plâng de nimic. Am să iubesc iarna asta din tot sufletul şi am să mă bucur de tot ce îmi oferă, de la fulgi pufoşi de zăpadă până la mocirlă şi străzi blocate. Am să o iubesc pentru ca eu am norocul să mă pot bucura de ea şi de a o trăi, nu doar de a o vedea dincolo de o fereastră.

Şi acum îmi iau puloverul cu Mickey Mouse si merg să citesc intr-o cafenea, alături de un pahar de vin fiert.

În încheiere nu pot decât să vă spun să vă bucuraţi de tot ce aveţi şi să fiţi sănătoşi!

Oameni

Sunt oameni cu care vorbeşti rar. Şi atunci când vorbeşti e întâmplător. Nu le duci dorul şi nu-i suni doar ca să vezi ce mai fac. Insă uneori se întâmplă să fie acolo, la locul şi mai ales la momentul potrivit. Şi atunci îţi iau sufletul în palme şi îşi şterg lacrimile de pe obraji. Şi te strâng în braţe atât de tare încât simţi cum se sfărâmă toate zidurile pe care le-ai construit atent în jurul sufletului tău. Privesc înăuntru şi nu judecă, ci mângâie şi vindecă. Şi pentru câteva minute, se transformă în cele mai importante si mai minunate fiinţe de pe Pâmânt.

large

Poate nu discuţiile zilnice şi cafelele băute impreună sunt cele care contează, ci acele câteva clipe în care din tine se aude un urlet disperat şi-ai smulge carne din tine dacă ai ştii că o să vină un moment în care să poţi să spui “Sunt bine”. Acele clipe în care te îneci în propriul venin şi cineva îţi întinde o mână.

Poate despre asta e viaţa, despre mâini întinse, îmbrăţişări care fac mai bine decât orice antibiotic şi speranţa că o să vină o zi când “O să fie bine!”.

Adolescent, caut model!

Nu, nu model pentru poze de Facebook, ci un model de viață.

Azi a avut loc proba scrisă la limba și literatura română a examenului de Bacalaureat. Elevii de la profilul real au avut de redactat un text argumentativ despre importanța alegerii unui model în viață. Deși eu am depășit etapa asta, tema eseului mi-a dat bătăi de cap toată ziua.

Pe tot parcursul vieții, cu precădere în perioada adolescenței, avem nevoie de oameni care să ne asculte, să ne înțeleagă și să ne sfătuiască. Suntem ființe sociale, comunicăm și impărtășim idei, emoții, sentimente, întâmplări. Și nu putem face toate astea singuri, avem nevoie de alți oameni.

Teoria pare simplă, în practică lucrurile stau puțin altfel. Cine sunt oamenii ale căror povești ne inspiră în croirea propriului drum? Privind la societatea actuală, se pare că s-au cam dus vremurile în care toate fetele voiau să fie asemenea mamelor lor sau asemenea doamnei învățătoare, în favoarea „vedetelor” promovate de ziarele de scandal și emisiunile de televiziune care se difuzează de obicei înaintea știrilor de seară.

Model în viață îți este, în primul rând, o persoană care are o poveste. Odată ce îi cunoști povestea, aceasta trebuie să te împresioneze, să te facă să te gandești la tine și la povestea pe care tu trebuie să ți-o construiești. Alegerea unui model ar trebui să aibe la bază admirația pentru acea persoană și dorința de identificare cu aceasta. Cel mai adesea este vorba de oameni cu care avem pasiuni comune, cu care împărtășim aceleași valori și care activează în aceleași domenii ca noi.

În ceea ce mă privește, nu pot spune că am un singur model de viață pe care îl urmez. În schimb, am mai multe persoane ale căror povești mă inspiră și mă motivează. E vorba despre oameni care pun pasiune în ceea ce fac și pentru care satisfacția unui lucru făcut cu dragoste e mai importantă decât beneficiile financiare, care nu au renunțat la visele lor oricât de greu le-ar fi fost.

Pe primul loc e mama mea. În fiecare zi. Mai e directoarea școlii generale în care am învățat, de departe una dintre cele mai frumoase și elegante femei pe care le-am întâlnit. Mai e profa care m-a meditat la română și la care mă duc cu sufletul în palme, ca la medic. Mai e profa de muzică din liceu, pentru că rămâne în sistemul de învățămând din dragoste pentru elevi și din convingerea că poate schimba ceva. E genul de om care luminează o întreagă clasă cu zâmbetul ei. Și mai e bunicul meu, care are cei mai frumoși ochi albaștri și cel mai bun suflet. E cu siguranță cel mai modest si mai generos om din câți cunosc.

Și as mai avea un amic, un foarte bun prieten. Nu l-am considerat niciodată un model, deși cred că aș avea destule motive să o fac. Dragul meu, sună-mă daca îți dai seama că la tine mă refer.